În august, am împlinit 37 de ani şi astãzi, dupã o lunã plinã în Peşti luminatã de soarele în Fecioarã, m-am pus sã scriu un text care îmi rãsunã în cap de câteva luni, de când am recitit, aparent întâmplãtor, „Vârsta potrivitã”. Un text pe care îl scriam acum 10 ani. Tocmai împlinisem 27 şi mã gândeam la cei din „Clubul 27”, care nu au mai apucat sã împlineascã 28. Îl voi reda la final, integral, în toatã superba lui naivitate şi pretenţie de înţelegere a maturizãrii.

Sãptãmâna trecutã, pe 16 septembrie, m-a sunat Roxi D., prietena mea „cea mai bãtrânã”, cum o alint. Mã sunã în fiecare an în aceastã datã sã-mi reaminteascã de prima zi de şcoalã şi începutul prieteniei noastre care sãptãmâna trecutã a lui 2021 a împlinit 30 de ani – cea mai veche relaţie de prietenie susţinutã a vieţii mele. Anul acesta, telefonul ei m-a fãcut sã zâmbesc amar, cu toatã dragostea din spatele acestei grimase.

La 37, altfel se vede viaţa. În cazul meu, maturizarea a început sã-mi dea peste nas odatã cu boli în familie, dar s-a încununat cu o realizare – cã viaţa proiectatã în mintea mea de copilã nu se materializeazã. Maturizarea realã cere acceptare. Iar mie mi-e încã greu sã accept cã visele copilului se nãruie şi trebuie înlocuite. Cu ce înlocuieşti visul vieţii, când îţi dai seama cã a trecut „vârsta potrivitã” şi anii n-au fost prea blândzi?

Da, viaţa nu e corectã, acum înţeleg bine. Şi surprizele sunt mai degrabã neplãcute, per total. Nu sunt un om ale cãrui texte sã influenţeze mase, totuşi mã simt datoare faţã de ochii potenţialului cititor sã punctez cã nu amãrãciunea vieţii vreau sã o scot în evidenţã, ci îmi prezint realitatea cu analizã personalã – realism crud, adevãr individual.

„Viaţa te înfrânge dacã o laşi”. În unele cazuri, viaţa te bate şi dacã te lupţi cu ea cot la cot. Îi striveşte unui copil, rând pe rând, metodic, toate visele, pânã îl lasã pe adultul speranţei în fundul gol de perspective şi entuziasm.

Maturizarea m-a fãcut sã realizez amãrãciunea pe care mi-a implementat-o un sistem putred cu care trebuie sã mã întâlnesc în fiecare zi a existenţei mele într-o ţarã pe care o iubesc, dar care este ştirbitã organ cu organ, pãdure cu pãdure, copac cu copac şi generaţii dupã generaţii de copii needucaţi, sãrãciţi, care de multe ori vin pe lume direct cu visele furate. Mie, cel puţin, mi-a lãsat 37 de ani sã înţeleg precis cã visele mele de copil au fost spulberate. Sau poate cã eu am fost cea care mi-am dat rãgazul acesta lung, tot luptând, tot sperând. Pânã într-o zi, când viaţa a dat din nou cu mine de pãmânt şi m-a obligat sã accept, sã schimb macazul, sã vreau sã trãiesc… altfel decât am visat.

Maturizarea m-a învãţat cã nu, un copil nu îşi alege pãrinţii înainte sã vinã barza la ei. Ce copil şi-ar alege din ceruri nişte pãrinţi pe care îi vede cum se bat, de exemplu, care sã se coboare cãtre o existenţa atât de efemerã încât, uneori, sã nu apuce sã prindã nici casa de copii? Vreau eu sã fiu atât de egoistã sã cred cã fiecare copil şi om pe care viaţa l-a înrãit şi-a ales din suflet o familie pe un pãmânt care sã îi aducã aici, în acest punct amar al existenţei?

Când maturizarea te obligã sã înlocuieşti visele, ce pui în schimb? Cum se trãieşte fãrã vis, cum faci perspectiva sã revinã, sã se transforme, poate, când entuziasmul pare mort şi amorţeala vieţii înconjoarã pe de-a-ntregul fiinţa?

Maturizarea mi-a arãtat cã pot sã mã scot din nãmolul vieţii, dar aceasta rãmâne pãtatã oricât ai mai încerca sã te speli – lucrezi la suflet, dar trauma rãmâne ca o cicatrice permanentã, gata oricând sã redeschidã o ranã adâncã, pe care tot încerci sã o oblojeşti, dar cicatricea nu devine albã, ci rãmâne roşie, ameninţatoare.

La 37 de ani am mai puţin curaj decât aveam la 27. M-au dresat anii sã nu mai fiu aşa de încrezãtoare. La 37, aş vrea sã îmbrãţişez zilele, însã viaţa vrea sã se ia la trântã.

Pe 3 ianuarie 2012, tot la 27 de ani, scriam cã „Vreau sã fiu mai micã”. […] „De la 27 au început sã se schimbe lucruri. Sigur cã eu le orientez astfel încât ajung unde ajung, însã bineînţeles cã nu le pot controla decât în micã, prea micã masurã. Sau poate cã nu-mi doresc cu adevãrat?” – ţi-ai dorit mereu cu adevãrat, pãpuşicã tânãrã! Textul se încheie: „Aş vrea sã mai scriu, sã vãrs aici teama de maturizare, dar de data aceasta ştiu cã rãmâne, chiar dacã încerc sã refulez în rânduri scrise noaptea. Pentru cã sunt la graniţa cu tinereţea. Cu frumuseţea. Nu-mi vine sã cred cã scriu aceste rânduri. Şi cã am 27 de ani.” Hehe, Olivia micã de acum 10 ani, drãgãlaşo, ce nouã perspectivã asupra maturizãrii. Ştiai tu ce ştiai! Graniţa cu tinereţea, cu frumuseţea…

Cum se încheie un text nepopular şi care atârnã greu la talerul sufletului? Aş vrea sã îi transmit Oliviei de peste 10 ani cã îi sunt alãturi pas cu pas în aceastã nesfârşitã cãlãtorie a maturizãrii şi cã sper pentru mine, cea de peste 10 ani, ca viaţa sã fie mai blândã. Cã sper anii sã-mi permitã sã fiu eu blândã cu mine. Sã iert neînţelegerea şi fiecare pas pe care consider cã l-am cãlcat strâmb, chiar dacã glezna drumului prin viaţã încã doare şi pulseazã.

Semneazã într-o dimineaţa înnoratã de la 37,

O pãpuşã care se tot maturizeazã

Vârsta potrivitã

(Text publicat pe 3 septembrie 2011)

Există o vârstă potrivită pentru mai multe acțiuni. Citesc cu nesaț presa glossy din România lună de lună și pe cea internațională (aka Vogue & Elle) atunci când am ocazia. La o săptămână de la împlinirea vârstei de 27 de ani – vă rog să nu confundați aniversarea cu senzația de intrare în celebrul și mult descrisul “Club 27” – m-am reîntâlnit, în ediția de septembrie a Elle România, cu Amy Winehouse. Și mă gândeam… poate că există o vârstă potrivită și pentru a muri.

27 e aproape de 30, până acum ai avut timp să demonstrezi destul de multe lucruri, iar dacă ești și talentat, sigur ai intrat în atenția cuiva, sigur te cunoaște deja mai multă lume decât știi tu. Deci ești cineva.

Și totuși, la 27 de ani ești și mai aproape de 30, și mai aproape de perioada când lumea se așteaptă să fii “cu capul pe umeri”, ești aproape, însă nu încă acolo. 28 nu sună la fel de bine ca 27. 7 este, nu-i așa, o cifră magică, iar 27 este multiplu de 3. Altă cifră cu rezonanță, ca să vezi!

La 27 ești în floarea vârstei, însă te apropii de o altă vârstă. Cea de-a doua etapă, înfricoșătoare (pentru mine, cel puțin) și în care lumea așteaptă din ce în ce mai multe de la tine. Și te sperii, poate. Și te poți speria atât de tare, încât ajungi în altă lume.

Ești la graniță. Ești încă tânăr în adevăratul sens al cuvântului, nu pe deplin matur și în transformare. Unii au decis că este vârstă potrivită pentru a muri. Poate că este: până acum ai demonstrat destul de multe, ai prieteni buni dintre care pe unii îi cunoști de cel puțin 20 de ani (cum am ajuns aici, atât de repede?), poate că ești în ascensiune și în ceea ce privește cariera, oamenii au încredere în tine și așteaptă lucruri. Și poate că pun presiuni. Ai experiență de viață, implicit cel puțin una oarecare în dragoste – iar dacă ai trecut și printr-o relație toxică, de iubire neîmplinită, cu atât mai bine – ești cineva.

Poate că acum arați mai bine decât ai arătat vreodată, îndeplinești toate calitățile, ai bifat atât de multe lucruri, poate că este apogeul vieții după care urmează o oarecare monotonie (28 nu sună la fel de bine ca 27, cum spuneam), poate că este vârstă potrivita…

Pot înțelege, așadar, de ce unii au decis să părăsească scena vieții în plină glorie, la 27, însă nu-i pot susține în decizia lor. Chiar dacă poate, pentru unii, după 27 putea urma declinul. În viață nu este întotdeauna ca-n tenis.

O păpușă de 27 de ani