În ultimele săptămâni, lucrurile n-au fost tocmai roz. Am tot dat vina pe Mercur retrograd. De alalteieri, am simţit cum va fi mult mai bine. Să vă povestesc – acum vreo lună mergeam la un hypermarkert pentru a cumpăra, de la Inmedio, revistele glossy. Mereu trec şi pe la pet shop-ul de acolo. Era de vânzare un Bulldogel Francez tigrat, care mi-a atras atenţia. A doua zi am văzut fotografia pe pagina Alexandrei. Pe Alexandra o cunosc doar din lista de prieteni de pe fb.

Scria că era tristă că a văzut căţelul acolo. Am comentat notând că nu trebuie să fie tristă, că va avea parte de un cămin, că părea supărat doar pentru că se plictisea. După încă o săptămână am mers din nou să văd dacă mai e acolo. Era. Avea o privire atât de tristă, am plecat plângând şi am întrebat-o pe Alexandra dacă a mai fost pe acolo, fără să-i spun motivul pentru care întreb. Apoi am evitat să mă mai duc la acel magazin, de frică să nu-l văd iar. Locul lui de puiuţ plin de energie consta în 70 cm/ 1 m de “acvariu”. Mă gândeam la Mikey şi la cât de fericit a fost la noi de când era mititel şi cum toţi căţeii merită asta şi mă întrebam, pentru a nu ştiu câta oară, de ce e aşa de tristă soarta unor alţi căţei.

După o lună, era acolo. Dar în braţele ei.

După mai bine de o lună (aproximez) de la prima întâlnire cu Francezul, săptămâna aceasta am mers din nou, direct la pet shop, cu inima-n dinţi, special să văd dacă mai e acolo, deja mă gândeam la tot felul de strategii, cum să-l iau, cui să-l dau, cum să vorbesc cu cei de acolo. Am îngheţat când am văzut plăcuţa cu Bulldog Francez de vanzare. Era încă acolo. Nu era în cuşca mica şi m-am grăbit către casele de marcat, să întreb ce s-a întâmplat cu el, unde e.

S-a întors o doamnă blondă, care-l ţinea în braţe.

–          Îl cumperi? am întrebat-o cu sufletul la gură.

–          Da, de ce?

–          Pentru că e de mult timp aici şi mă bucur mult. – moment în care mi-au dat lacrimile.

Mi-a spus că ştie că era de mai bine de o lună în acvariul mic din magazin, că în seara respectivă soţul ei a fost acolo şi a sunat-o: “E încă aici, îl luăm?”. Aveau deja o Bulldogiţă acasă. Nu plănuiau să ia încă un căţel, pur şi simplu n-au mai rezistat să-l vadă nefericit în acel loc.

Un căţel salvat pe bani mulţi

Consider că au salvat un căţel – de la nefericire –, plătind aproape 600 de Euro pentru asta. Pur şi simplu nu-mi mai puteam stăpâni emoţiile, am rugat-o să mă scuze şi mi-a spus că mă înţelege, că şi ea a plecat cu lacrimi în ochi cu puţin timp în urmă, tot cu gândul la Francezul tigrat.

Am simţit atâta bunătate, atât de mult suflet, pur şi simplu acel cuplu m-a făcut fericită fără să ştie. Cred că aşa a fost destinul, trebuia să văd momentul în care căţelul pleca la casa lui. Stătea lipit de pieptul ei şi o pupa pe obraz cu o tandreţe pe care îşi dorise atât de mult din copilăria sa de mititel să o împărtăşească.

Nu neg că cei de la pet shop-uri îngriijesc animalele, că nu le lipseşte nimic material, că e mereu curat, în majoritatea cazurilor. Le lipseşte, însă, dragostea, spaţiul, şi, uneori (cel puţin în acest caz), fericirea.

Sper să fie pentru prima şi ultima oară când mă confrunt cu astfel de sentimente la un pet shop a cărui clientă fidelă sunt, cu mult respect faţă de angajaţii atenţi şi bine pregătiţi şi sper ca legea care spune că anumite animale nu pot fi vândute în pet shops (decat în anumite condiţii strict observate) să fie curând implementată, spre binele animalelor, al angajaţilor iubitori de animale care probabil că sunt la fel de trişti când vine vorba despre puiuţi ţinuţi cu săptămânile în spaţii minuscule, al nostru, al oamenilor care nu pot rămâne indiferenţi.

Cu drag,

O păpuşă ce iubeşte animalele şi cu precădere căţeii

*singura fotografie cu Bulldogelul despre care este povestea este cea de-a doua, surprisă de Alexandra