Poate unul dintre cuvintele cele mai detestate de către noi, cînd începe calupul de reclame de la televizor (după „protejează”) este „hidratează”. Nu pentru că sună rău (deşi, pentru cei care au toate referinţele enciclopedice acasă, Hydra nu sună chiar bine), ci pentru că pare nedezlipit de orice produs care are ca scop „îngrijirea” pielii.

Desprinderea pielii

Am simţit pe pielea mea ce e hidratarea – sau lipsa ei – de cîteva ori într-o singură săptămînă. Prima oară a fost cînd copchilu’ a reuşit să desprindă o fîşie de cîţiva centimetri pătraţi de piele arsă de soare de pe unul din picioarele tatălui său. Eram la mare, fusesem destul de inconştienţi în primele zile, lăsasem neunse zonele mai păroase sau cele care, aparent, nu erau expuse soarelui la plajă (precum ceafa mea, care a devenit o rană în cîteva zile de umblat prin staţiune cu diferite bluziţe şi bluzoane cam decoltate la spate), aşa că acum suflam şi-n iaurt cînd venea vorba de ieşit la soare.

Dar era cam tîrziu. Copilul a prins marginea albă de piele moartă şi a început să tragă uşurel. A desprins-o. Nu doare, nu suspinaţi, e un procedeu pe care toţi l-am făcut măcar o dată pe pielea părinţilor. (Vă jur că, de cînd sînt părinte, am o tonă de activităţi de făcut înainte de a reuşi să fac ceva pentru mine. Şi toate în acelaţi timp.)

A privit-o în zare. Mi-a întins-o, pentru că, brusc, i s-a făcut silă (ştiu, da, şi vouă, dar mai aveţi puţintică răbdare). I-am zis să privească, să vadă nervurile, liniile prelungi şi orificiile prin care, cu cîteva secunde în urmă, treceau firele de păr blonde. Apoi, minune, fîşiuţa-material didactic a început să transpire, ţinută cu două degete de mine, s-a deshidratat instantaneu şi a devenit o cojiţă uscată şi întinsă. În mai puţin de un minut! Şi, evident, fără să mai fie vie. Şi mi-am dat seama, pe loc, ce atitudine criminală avem faţă de propriul nostru corp, cînd îl agresăm aşa, cînd îl pîrjolim cu bună ştiinţă, în numele cîte unui ideal estetic sau, de ce nu, al comodităţii.

Nici atunci nu m-am gîndit la hidratare…

Nici atunci nu m-am gîndit la hidratare, dar azi, după ce am trecut de cîteva ori prin tunele cu apă pulverizată, după al cincilea duş în 24 de ore, după ce am încercat vreo cîteva trucuri pentru a nu mă usca pe picioare, în caniculă (la 18.30 erau 32 de grade la umbră), după ce am dat gata patru litri de apă plată, mi-am revizuit părerea despre acest cuvinţel-marotă.

Episodul doi

Vă povesteam de cîteva întîmplări moralizatoare, care mi-au schimbat relaţia cu un cuvînt (hidratare). Azi, episodul doi. E tot de la mare, este tot despre lipsa apei în epidermă şi începe cam aşa:

Se făcea că, după o ploaie de noapte – genul acela care face să te trezeşti în zori cu tunetele pocnind zdravăn în acoperișul de tablă al vilei la care eşti cazat – dimineaţa am hotărît să profităm de lipsa soarelui. Eram arşi, eram prăjiţi, eram abuzaţi de soarele care ne glasase intens primele 8 din cele 9 zile de plajă, aşa că acum voiam să călătorim. Şi ce călătorie e mai bună pentru trup decît aia făcută dînd energic din picioare, coordonat şi pe distanţe lungi?!

Aşa că ne-am luat un mic bagaj, copilul, lopeţelele, umbrela de plajă pe post de umbrelă de ploaie şi am pornit, pe plajă, dinspre staţiunea noastră spre cea aflată mai la sud de noi. Nu mult, vreo 7-8 km, ne anunţa google, care nu reuşise, totuşi, să ia în considerare că a urma conturul mării, cu golfurile sale, lungea puţin traseul. Nu mult, cu vreo doi kilometri-aşa. Băieţii aveau şosete şi şosetuţe şi pantofi sau sandale, fiecare după vîrstă şi preferinţe.

Eu am plecat ultima din cameră. Cu ochii după cine ştie ce obiect de ultim moment care ne-ar fi trebuit în acea aventură-expediţie, am uitat să mă uit în jos. M-am uitat abia cînd am ajuns pe plajă, printre scoicile ascuţite: aveam în picioare sandalele mele din barete, cu talpă de plută, cu formă ortopedică. Nu mai aveam ce face, am continuat aşa. Pe la jumătatea traseului, aveam picioarele distruse. Tălpile mele destul de fair pentru vîrsta mea şi greutatea pe care o suportă arătau exact ca ale mătuşii mele care umbla desculţă pe la ţară, în acea vară din 1990, cînd am crezut că are nişte încălţări ciudate, cu crăpături la călcîie (nu, erau picioarele ei goale). Le-am privit din mers, în timp ce încercam, poate a 348-a oară, să scot cîte-un ciob de scoică dintre plută şi talpă. Cînd am ajuns la capătul călătoriei, abia mai mergeam. Sandalele mele, care mă salvează vara de orice grijă cu privire la mersul prea mult, acum deveniseră pieirea mea.

Reparînd călcîiele crăpate

În cameră, am încercat reparaţii. Ulei de măsline. Nu era bine, trebuia mai întîi să le curăţ temeinic de lutul din peretele care mărginise plaja preţ de vreo 8 km. Că altfel crevasele aveau să devină intarsii. Apă. Multă apă. Era prea tîrziu pentru asta. În disperare de cauză, am luat unul dintre şerveţelele cu aloe vera, venite la pachet cu benzile depilatoare. Am şters uşor călcîiele ude. Spre dimineaţă, puteam merge la baie pe picioarele mele.

Şi m-am gîndit, şi mi-am amintit cum, în tinereţe, îmi reparam călcîiele de hippioată care merge desculţă prin oraş pur şi simplu spălîndu-le temeinic şi dormind cu şosete noaptea.

S-au dus vremurile acelea, dar experienţa asta m-a învăţat din nou tot ce am uitat de-atunci.

Concluziile scurte, dar cuprinzătoare

Că pielea vrea apă şi grăsime. Că dacă făceam tot traseul la marginea apei, nu sus pe scoici, n-aş fi avut nevoie să repar nimic. Că de la o vreme, apa din călcîie (mălăieş în călcîieş…) devine o resursă rară, iar biata piele agresată crapă.

Şi mai ales că, dacă ai ajuns la acea vîrstă, nu mai faci acrobaţii dintr-acestea, nici măcar ca experimente.

O Louise-păpuşă puţin altfel