Am fost la (doar) trei spectacole de dans contemporan în viaţa mea – la unul am rămas fascinată şi cu gândul ani, la cel în care a dansat Elena am plâns, la cel mai recent am avut lacrimi în ochi toată reprezentaţia. Nu au picurat, dar au înmagazinat toată energia dansatorilor şi a sălii – IronCage, în octombrie, la invitaţia Ramonei Barbu şi însoţită de mama mea frumoasă.
IronCage s-a desfăşurat la Institutul Cervantes din Bucureşti, situat pe Regina Elisabeta şi la care am ajuns mergând agale prin Cişmigiu şi adulmecând toamna. Un octombrie capricios acest 2016 cu toamnă tânără.
Am fumat în faţa librăriei de lângă şi am intrat puţin emoţionată pentru că intuiam ce impact poate avea asupra mea acest spectacol despre care nu ştiam prea multe. Ştiam că mi-a fost recomandat de nişte oameni în opiniile cărora am mare încredere, că este o co-producţie româno-spaniolă şi că unul dintre producători este Sandra Mavhima. Văzusem în 2012 spectacolul Invisible Twin în care apare ca protagonistă, un experiment de dans și muzică electronică semnat de Sandra, despre care am scris aici.
Revenind la #IronCage, redau scurt ce am citit în comunicatul de presă şi cred că astfel veţi înţelege, chiar fără să fi văzut încă spectacolul, de ce lacrimile mele au fost jucăuşe în acea seară de octombrie: “IronCage tratează la nivel fizic şi senzorial ideea de libertate, autonomie şi identitate […] Mişcarea dinamică generează în interiorul spectacolului diferite arhitecturi imaginare, iar întreaga structură coregrafică (semnată de Eva Sánchez Martz) arată publicului deciziile unei conştiinţe colective afectate de raţionalitatea socială care este istorică, cultural determinată şi supusă unor contexte interpretative variabile. IronCage este, într-un final, întâlnirea unică dintre două culturi ale dansului, cea română şi cea spaniolă, cu intenţia de a crea un produs autentic şi capabil să exprime esenţa unei chimii artistice.”
M-am bucurat să revăd oameni dragi, printre care Roxana Marin, care s-a ocupat de partea de relaţii publice şi pe care probabil o cunoaşteţi datorită proiectului Red Ballerina şi datorită implicării în proiecte dance-related.
O seară cu mama, cu emoţie, cu o energie aparte, cu prieteni, cu dans, cu păpuşi impresionate şi cu octombrie capricios, dar prietenos. Semnează cu drag,
O păpuşă care nu ştie să danseze, dar care uneori îşi hrăneşte sufletul prin dans
